Fata cu un dragon copiat
Odinioară, ca să lansezi un film străin într-o altă ţară era suficient să-i faci un dublaj. Un lucru oribil, de altfel. Te zgârie pe creier. Încă am rămas cu traume de pe vremea când eram mic şi mă uitam la filme dublate în nemţeşte sau italiană pe ProSieben sau RaiUno. Dar când vine vorba de lansarea unui film străin în Statele Unite, lucrurile nu se opresc la un simplu dublaj. Nu, se reface filmul complet. Păi de ce să-şi tragă alţi producători bani de pe urma consumatorilor americani? Şi astfel avem parte de filme precum The Girl with the Dragon Tattoo, remake american după ecranizarea suedeză a best-seller-ului internaţional. Da, cam aşa este cu originialitatea în ziua de azi. Mărturisesc însă că nu am citit cartea, fi-mi-ar ruşine să-mi fie, dar am văzut ambele filme.
Din start mă enervează un lucru la remake-urile astea americane. Faptul că sunt vândute ca fiind altceva decât ceea ce sunt. Şi anume ecranizare după carte. Nu. The Girl with the Dragon Tattoo, cu tot respectul pentru Fincher, scenarişti şi actori, nu este o ecranizare a cărţii, este un remake după filmul suedez original. Acela este ecranizarea de drept. A mai fost o situaţie similară anul trecut, cu Let Me In, remake-ul american după genialul film Let the Right One In. Tot ecranizare suedeză şi acela. Şi tot aşa, remake-ul american venea cu pretenţia că este ecranizarea cărţii, deşi este un film refăcut cadru cu cadru după cel suedez.
The Girl with the Dragon Tattoo, varianta americană, este într-adevăr mai şlefuită pe alocuri şi excelează în crearea suspansului. Dar nu cred că asta o face automat ca fiind şi mai bună. Mi se pare un lucru normal să aibă unele îmbunătăţiri, având în vedere că a avut o versiune anterioară de pe urma căreia să studieze lucrurile bune şi neajunsurile. Cadrele sunt mai bine compuse, dar scenografia este aceeaşi. Actorii arată mai bine, dar cei suedezi erau mai credibili şi mai potriviţi (Rooney Mara face excepţie). Da, sigur că cele două filme au drept sursă acelaşi material, deci este normal să fie asemănătoare. Dar fiecare regizor are propria lui viziune şi mă îndoiesc că produsul final ar ieşi atât de similar. Cu alte cuvinte, sunt convins că dacă americanii ar fi făcut primii ecranizarea, filmul ar fi arătat cu totul diferit.
Filmul este bun, nu pot să neg asta. Dar singurul lucru de apreciat cu adevărat la el cred că este talentul lui Rooney Mara. Care deşi reuşeşte să facă un rol bun, Lisbeth Salander tot Noomi Rapace rămâne. Este mai reală, relaţia ei cu Blomkvist este mai ciudată şi astfel mult mai naturală. Cu toate că este un film destul de brutal şi nu pentru toată lumea, The Girl with the Dragon Tattoo rămâne la bază un proiect destul de comercial, făcut din setea de bani a producătorilor americani. Care iniţial se băteau cu pumnii în piept că vor lansa întreaga trilogie. Acum o cam dau la întors că vor apărea şi cele 2 continuări dacă va avea succes la box-office, lucru de care nu se prea bucură. O fi fost el promovat ca “The feel bad movie of Christmas”, dar totuşi este un film interzis minorilor, cu crime şi violuri. Câtă lume ar plăti bani să vadă la cinema aşa ceva de Crăciun?
Repet, nu am nimic cu filmul în sine. Filmul mi-a plăcut. Ideea din spatele facerii lui este cea care mă enervează. Ideea ca în loc să faci ceva original, să iei ceva gata făcut, îi dai o faţă nouă, pui o ştampilă mare cu “Made in USA” pe el şi gata. Şi să storci după aia câţi bani poţi de pe urma lui. De la campania de marketing până la colecţia specială de haine de la H&M. Cred şi eu că nu se mulţumeau cu dublaj sau subtitrare. Mai au să scoată şi jucării şi un musical.
.
Cronică de Film: The Tree of Life (2011)
Prima oară când am auzit de The Tree of Life era încă de pe vremea când era la stadiul de “viitor proiect” al lui Terrence Malick. Nu aveam cum să fiu decât entuziasmat. Pe măsură ce treceau lunile s-a conturat titlul, sinopsisul şi într-un final, primul trailer. Primul gând ce mi-a trecut prin minte când am văzut trailer-ul a fost asemănarea ca idee cu The Fountain al lui Aronofsky şi cu puţin din 2001: Space Odyssey al lui Kubrik. După ce am văzut filmul, mi-am dat seama că are mult mai multe în comun cu cel din urmă. Însă precum ambele filme menţionate mai sus, şi The Tree of Life este un film cu mult înaintea vremii sale. A luat Palme d’Or la Cannes dar multă lume după vizionare şi-a dat un facePalm d’Or peste frunte. Când a apărut, 2001: Space Odyssey a avut parte de aceleaşi opinii împărţite, unii hulindu-l, alţii lăudându-l. Acum, aproape 50 de ani mai târziu, este acceptat ca fiind o capodoperă a cinematografiei.
În primul rând trebuie să ştii la ce să te aştepţi pentru a aprecia cu adevărat The Tree of Life. Terrence Malick nu se foloseşte de normele obişnuite ale filmului pentru a-şi reprezenta viziunea. Nu există un fir narativ clar delimitat pe parcursul căruia privitorului îi sunt servite pe tavă mesajul şi acţiunea filmului. Malick preferă să treacă dincolo de simple dialoguri între personaje, mergând în locul în care trăirile, gândurile şi sentimentele lor se regăsesc în forma lor cea mai pură: în mintea lor. Filmul este construit astfel pe baza monoloagelor interioare, grăite de personaje pe fundalul unor cadre superbe. De altfel, un critic de film spunea că scenele filmului sunt atât de frumoase încât poţi pune Pause în orice moment şi poţi înrăma cadrul respectiv drept tablou. Într-adevăr, aşa este. The Tree of Life este chiar el precum un tablou. Precum o pictură sau o sculptură de care eşti fermecat şi la care rămâi privind minute întregi. Şi chiar şi atunci când treci mai departe, rămâne cu tine. The Tree of Life este unul dintre puţinele filme a cărui valoare o descoperi abia la ceva timp după vizionare. La majoritatea filmelor după ce au apărut credits-urile, ai închis TV-ul şi mergi mai departe. Şi-au încheiat povestea, nu a mai rămas altceva de zis. Dacă ţi-au plăcut sau nu, îţi dai seama pe loc, nu e mare lucru de dezbătut. The Tree of Life este un film ale cărui imagini şi idei încă te băntuie chiar şi zile după vizionare. Imediat după final nu-ţi dai seama dacă ţi-a plăcut sau nu. Însă după câteva momente, reîntors la realitate, începi să-i descoşi subînţelesurile. Începi să-l apreciezi la un alt nivel. Încă nu eşti sigur că interpretarea ta este cea bună, dar chiar acest fapt denotă încă un merit al filmului. Precum o poezie este liberă la interpretări şi la suprafaţă poate spune o poveste, analizată mai în detaliu poate ascunde cu totul altceva.
Aparent, The Tree of Life este povestea familiei O’Brien din anii 1950. În esenţă, filmul este o alegorie despre viaţă, moarte, iubire, familie şi religie, spusă prin intermediul familiei O’Brien. Povestea unui Tată, unei Mame şi a celor trei Copii relatată în strânsă relaţie cu povestea grandioasă a Vieţii şi a Universului. În începutul filmului suntem martorii creării universului: de la formarea galaxiilor până la apariţia şi dispariţia dinozaurilor. Filmul sare apoi la naşterea lui Jack, primul băiat al Familiei. Jack devine astfel nu doar personajul central al filmului, prin ochii căruia privim majoritatea lumii, dar şi o metaforă pentru Om. Inocent, dornic de cunoaştere şi curios, dar în acelaşi timp speriat de multitudinea de lucruri din jurul lui. Unele frumoase, altele urâte şi rele. Începe să se întrebe cine este responsabil pentru toate acestea şi mai ales, de ce există cele rele? Mulţi din cei care au văzut filmul susţin că nu este decât un amalgam pretenţios de scene frumoase, dar fără legătură între ele şi fără mesaj. Eu cred chiar contrariul, fiecare personaj şi fiecare scenă este un simbol, o metaforă pentru ceva. Să-l luăm pe Jack drept metaforă pentru Om în general. Tatăl său, interpretat de Brad Pitt, lucrează la o fabrică, deşi şi-ar fi dorit să fie un muzician. Este un pater familias dur, dar iubitor în acelaşi timp. Impune reguli pentru copiii săi. Reguli pe care chiar el nu le respectă mereu. Vrea să fie iubit şi se asigură de acest lucru. În acelaşi timp este şi un inventator, însă creaţiile sale nu îi sunt recunoscute. Câteva caracteristici împărtăşite de o altă figură paternă cunoscută nouă, tuturor. Dacă ne-am ghida după această interpretare, atunci Jack, după cam am zis mai devreme este primul Fiu al Tatălui, Omul. Jack este la început inocent, curios, însă treptat descoperă şi lucrurile urâte ale vieţii. Începe să-şi creeze arme din beţe şi pietre, priveşte cu o curiozitate plină de dorinţă la vecina sa, căreia îi şi intră în casă atunci când e plecată. Înclinaţia omului spre violenţă, dorinţa de a cuceri tărâmuri necunoscute, plăcerea lucrurilor interzise? Probabil. Cert este că, pe măsură ce filmul progresează, asistăm la pierderea inocenţei tânărului Jack. După Jack apare în viaţa lor al doilea Fiu, despre care aflăm din începutul filmului că a murit la 19 ani. Dacă Jack este plin de caracter şi curios, fratele său este exact opusul. Tăcut, inocent, cuminte şi la locul lui. Are încredere oarbă în fratele său mai mare, însă mai târziu Jack abuzează de ea. Mai mult din joacă, Jack îşi răneşte frăţiorul, însă imediat după aceea regretă asta. Ştie că a greşit, dar nu ştie de ce a făcut-o. Într-un fel, a devenit conştient de greşelile lui abia după ce şi-a trădat fratele mai mic. Recapitulând, aş putea interpreta până aici că tatăl familiei este o metaforă pentru Tatăl Universal, Jack, în calitate de primul copil, este Omul, iar fratele său, inocent şi pur, prin a cărui suferinţă Jack îşi conştientizează păcatele şi își pierde inocenţa este o metaforă pentru… Isus? Iar Mama, mereu serenă şi zâmbitoare până în punctul în care află de moartea celui de-al doilea copil este imaginea Fecioarei Maria? Da, aş zice că este o teorie interesantă.
În acelaşi timp, putem interpreta altfel. Cei doi părinţi sunt reprezentările celor două căi de a trece prin viaţă, prezentate la începutul filmului: the way of grace and the way of nature. Calea Graţiei şi Calea Naturii. Prima este întruchipată de Mamă, a doua de Tată. Un fel de Hedonism versus Stoicism, cele două sugerează fie să treci prin viaţă mereu cu zâmbetul pe buze, acceptând orice îţi iese în cale, fie să-ţi iei destinul în mâini şi să te bucuri de plăcerile vieţii. Jack, copilul, devine astfel reprezentarea zbuciumului interior determinat de nesiguranţa alegerii între cele două. “Mother. Father. Always you wrestle inside me. Always you will.” Însă orice cale ai alege, niciodată nu vei fi mulţumit de alegerea făcută. Tatăl, urmând Calea Naturii, a dorit să devină fie muzician, fie inventator, fie om de afaceri de succes. În final nu i-a ieşit niciuna. Chiar şi Mama se îndoieşte de Calea pe care a ales-o, odată ce îi moare copilul. Începe să aibă îndoieli în privinţa credinţei ei, nu poate înţelege cum ar permite Dumnezeu aşa ceva. Nu este primul eveniment de acest gen ce are loc în film. La un moment dat asistăm la arderea unei case ce lasă un băieţel mutilat. În alt moment, aflăm că un alt băieţel din vecini a murit înecat. De ce permite Dumnezeu astfel de lucruri? De ce există Răul în lume? “Lord, why? Where were you?”, se înteabă Mama şi Jack în repetate rânduri. Este una dintre dilemele centrale în jurul căreia se învârte povestea filmului, iar după moartea copilului, pentru Mamă acesta devine un lucru pe care nu îl poate accepta. Decât abia în final.
Şi astfel ajungem la sfârşit. Al filmului, dar şi al lumii. Acţiunea se mută fie undeva în zilele noastre, fie în viitor, dar cu siguranţă chiar la sfârşitul Pământului, atunci când este distrus de Soare. Îl vedem pe Jack, ajuns adult, interpretat de Sean Penn, undeva pe o plajă albă. Trece printr-o uşă, în spatele căreia se reîntâlneşte cu familia sa şi cu alte persoane, probabil pe care le-a cunoscut de-a lungul vieţii. O scenă frumoasă, ce mi-a amintit de cea din finalul Lost. Părăsirea tărâmurilor lumeşti, intrarea într-un spaţiu marcat de serenitatea celor dragi. Regretele şi apăsările din timpul vieţii nu îşi mai găsesc locul aici. Jack îşi iartă tatăl şi este iertat la rândul lui, iar mama acceptă pierderea fiului. Este un final ce propune ideea de trecere spre o nouă etapă. La fel cum ultimele scene cu familia din anii ‘50 sunt cu ei în maşină, părăsindu-şi căminul de atâţia ani, mergând spre un nou oraş, la fel şi ultimul cadru din scena din Viaţa de Apoi, dar şi din film, este cu un pod, simbolul trecerii. Spre o nouă lume, spre moarte, spre o nouă viaţă. Într-un fel, aş zice că în final Calea Graţiei a ieşit victorioasă. Calea pe care Mama şi-a pierdut-o, dar pe care o regăseşte la finalul filmului, la finalul vieţii şi al timpului. Toate personajele ajung în final la un soi de acceptare tacită, o acceptare în faţa morţii şi a vieţii. Oricât ai încerca să-ţi croieşti propria soartă şi să-ţi trăieşti viaţa după bunul plac, viaţa îţi va arunca mereu în cale tot soiul de surprize, unele mai bune, altele mai puţin. Fie că este vorba de o simplă concediere, de moartea unei persoane dragi sau de un cataclism de proporţii planetare, Omul este la fel de neputincios în faţa oricărora. Singurul lucru ce-l poate face, singurul mod prin care-şi poate alina neputinţa este prin iubire. După spusele Mamei, dacă iubeşti acceptarea va veni mai uşor, odată cu ea şi fericirea. “The only way to be happy is to love. Unless you love, your life will flash by.”
Capodoperă? Doar timpul va spune. Operă de artă? Cu siguranță. O coloană sonoră sublimă, imagini desăvârșite, replici calde ce parcă îți alină mintea în timp ce-ți șoptesc o poveste plină de simboluri și subînțelesuri. The Tree of Life nu este un film pentru toată lumea. Pentru mulţi poate părea lung, plictisitor şi monoton. Însă pentru cei care sunt dispuşi să se rupă de realitate pentru 2 ore şi să-şi lase simţurile să atingă profunzimea operei lui Malick, vor avea parte de una dintre cele mai memorabile experienţe cinematografice din ultimii ani.
..
Cronică de Film: Melancholia (2011)
Pentru Lars von Trier, aşa se sfârşeşte lumea. Întâi cu un scâncet, apoi cu un bubuit. Un sfârşit adus de Melancholia, planeta ascunsă în spatele Soarelui, dar şi de starea de spirit a personajului central, Justine. Un astru apocaliptic şi în acelaşi timp o stare de tristeţe amestecată cu visare şi dorinţa de izolare, ascunsă undeva sub o fericire de suprafaţă.
Începând cu o uvertură formată din scene superbe de reverie ce prevestesc momente cheie din cele două ore ce urmează, filmul este împărţit în două acte, numite după cele două surori în jurul cărora se învârte acţiunea, Justine şi Claire. În primul act descoperim personajele, cu prilejul petrecerii de nuntă a lui Justine. O nuntă pe care o regretă încă din primele ore, un eveniment pus la punct cu mare grijă de sora ei, pe banii cumnatului, John. Pe măsură ce noaptea avansează, devine din ce în ce mai obosită, atât fizic, cât şi psihic. Obligaţii şi responsabilităţi par a răsări de peste tot în jurul ei, precum rădăcini ce o prind de picioare şi o ţin în loc. Pentru cumnatul ei trebuie să fie mereu zâmbitoare, în semn de recunoştinţă. Trebuie să fie mereu pregătită şi punctuală pentru următorul moment al serii planificate de sora ei. Chiar şi în noaptea nunţii, şeful îî dă o nouă sarcină, de a găsi un headline pentru ultimul proiect al agenţiei la care lucrează. Toate acestea în timp ce trebuie să suporte remarcile acide ale mamei ei, determinate de atitudinea destrăbălată şi infantilă a tatălui. Acest prim act pare o piesă de teatru bine pusă la punct, ce se joacă undeva între dramă şi comedie. Este un spectacol marcat pe plan general de o minuţiozitate şi dorinţă de precizie remarcabilă. Mirii trebuiau să fie la petrecere la ora 10:00, tăierea tortului are loc fix la 11:30 iar în sticlă sunt 678 de boabe de fasole. Pe plan individual însă, totul este haos şi prefăcătorie. În interiorul majorităţii personajelor are loc altceva decât lasă să se vadă. Cumnatul lui Justine încearcă să pară încântat de festivitate, însă gândul îi stă numai la banii cheltuiţi. Şeful ei îi urează printre dinţi toate cele bune, în timp ce aşteaptă ca un lup înfometat sloganul salvator. Justine se chinuie să zâmbească şi să pară fericită în timp ce constată cum întreaga nuntă este o farsă. În tot acest timp, de undeva deasupra, Melancholia luminează din depărtare asupra acestui tablou teatral. Dar mai ales asupra lui Justine, singura care o bagă de seamă. Dacă la începutul actului observă planeta Melancholia, până la finalul lui devine învăluită complet în starea cu acelaşi nume.
Actul al doilea prezintă acţiunea la scurt timp după nuntă, cu o Justine în stare depresivă, în grija surorii ei. Pe cât de dinamică a fost prima parte a filmului, pe atât de înceată este aceasta. Replicile savuroase din primul act sunt înlocuite de dialoguri oarecum stângace. Scene lente au luat locul situaţiilor antrenante de la început, iar un sentiment de iminent sfârşit planează asupra întregului act. Personajele interesante pe care le-am cunoscut la petrecere parcă şi-au pierdut din orice vlagă. Parcă ascundeau şi promiteau mult mai mult, păcat că evoluţia lor şi-a pierdut din dinamism o dată cu finalul primului act. John, cumnatul, încearcă să se agaţe de prezicerile oamenilor de ştiinţă, ce susţin că Melancholia nu va lovi pământul. Justine, ieşită din depresie, capătă un soi de înţelepciune amestecată cu acceptare. Nu este foarte clar cum şi de ce, dar Justine ştie cu exactitate numărul de boabe de fasole din sticla de la petrecere, la fel cum ştie că sfârşitul este iminent. Melancolia a lovit demult pământul, acum este şi rândul planetei cu acelaşi nume să o facă. Pe măsură ce planeta se apropie, rolurile celor două surori se inversează. Dacă la început Claire i-a organizat petrecerea de nuntă a lui Justine, acum este rândul celei din urmă să preia rolul de organizatoare. Doar că de data aceasta nu mai e timp şi rost de petreceri. Nici măcar de un pahar de vin pe terasă. Claire a organizat începutul, Justine se ocupă de sfârşit. Un sfârşit al lumii ce nu vine ca o supriză, fiind prezis încă din primele cadre ale filmului. Însă deşi previzibil, tot are un efect puternic şi este unul memorabil, iar liniştea de pe fundalul credits-urilor ce se lasă apoi este de-a dreptul înfiorătoare.
Melancholia nu este un film despre sfârşitul lumii. Nici măcar despre planeta cu acelaşi nume. Este un film despre relaţia dintre Claire şi Justine, despre starea de melancolie şi despre cum se manifestă aceasta şi ce reacţii determină în jurul ei. Evenimentul apocaliptic nu este decât un plot device menit să accentueze trăirile personajelor, disperarea lui Claire, respectiv acceptarea lui Justine. Muzica şi cadrele din introducere sunt superbe, iar jocul actorilor este pe măsură. Charlotte Gainsbourg şi Kirsten Dunst excelează, însă nici restul distribuţiei nu se lasă mai prejos, în special Kiefer Sutherland şi Charlotte Rampling. Poate un premiu pentru cea mai bună actriţă cam exagerat pentru Kirsten Dunst, dar cu siguranţă încă un film bun pentru repertoriul lui von Trier.
Cronică de Teatru: Îngropați-mă pe după plintă
“Îngropaţi-mă pe după plintă” este o piesă de teatru excepțională. Este un adevărat spectacol. Am auzit de ea de ceva vreme, am aflat că a avut recenzii foarte bune, dar nu am lăsat optimismul ăsta să mă influenţeze. Ochiul până nu vede, mintea nu crede. Nu am vrut să stric surpriza înainte de a vedea piesa, aşa că am preferat să aflu doar despre ce este vorba, în mare. Povestea lui Saşa, un băieţel bolnăvicios de nouă ani, lăsat pe mâna bunicilor de către o mamă neglijentă. În esenţă, o poveste atât de simplă, dar după ce-i descoperi toată profunzimea în cele 3 ore și jumătate cât durează piesa, te lasă dărâmat emoţional.
La început, îl cunoaştem pe Saşa, interpretat excelent de Marian Râlea, care sare cu o uşurinţă incredibilă între ipostaza de povestitor adult şi cea de copil. Naturaleţea cu care joacă, candoarea gesturilor şi a replicilor te fac să uiţi că rolul unui copil de 9 ani este interpretat de fostul Magician, acum la 54 de ani. Marian Râlea nu interpretează un copil, el chiar este un copil. Apoi ne este înfăţişată Mariana Mihuţ în rolul Bunicii exagerat de protective, care ba îl mângâie pe Saşa cu replici tandre în timp ce-l îngrijeşte, ba aruncă în stânga şi dreapta cu blesteme în timp ce-l îndoapă cu medicamente. Din când în când mai apare şi Bunicul, Claudiu Stănescu, dar care găseşte mereu un pretext pentru a evada din acest cadru secător. Nu este o situaţie tocmai roz, dar creează momente ce mai fură câte un zâmbet spectatorilor. La început, aparenţele şi situaţia prezentată doar la suprafaţă conturează o comedie amară cu momente savuroase. Însă pe măsura ce piesa se desfăşoară, personajele capătă profunzime. Conflictul creşte în adâncime, tensiunea ce plana încă de la început devine din ce în ce mai accentuată, iar momentele comice devin din ce în ce mai rare. Râsetele încep să nu-şi mai găsească locul. Aflăm mici frânturi din trecutul personajelor, o cunoaştem şi pe mama lui Saşa, care îl vizitează ocazional și ale cărei singure urme lăsate în viaţa lui sunt mici cadouri. Unele dintre ele ajung azvârlite pe geam de Bunica, iar restul rămân singurele amintiri ale lui Saşa despre mama sa. Construieşte în jurul lor vise şi scenarii. Reprezintă pentru el singura evadare de regimul autoritar al Bunicii. Într-un fel, este o piesă ce vorbeşte de evadare. Pe lângă multe altele. De dorinţa de a scăpa, fie şi pentru o vreme, de viaţa tristă şi apăsătoare. Saşa îşi găseşte evadarea în frânturile de momente petrecute alături de mama lui și în cadourile lăsate pe fugă, mama sa în braţele unui tânăr boem, Bunicul în turnee şi în aventurile la pescuit cu vecinul, iar Bunica… singura ei evadare o reprezintă nepotul bolnăvicios. Doar că pentru ea, este mai mult decât o evadare, este un scop, este singura fiinţă pentru care poartă o iubire sinceră şi necondiţionată, iubirea pe care ea la rândul ei nu a primit-o niciodată.
Treptat, piesa evoluează și descoperim adevăratele motive din spatele comportamentului bunicii. “Motive” este un cuvânt prea blând pentru că sunt mai mult de-atât. Frustrări, vise neîmplinite, iubiri neîmpărtăşite, amprente sumbre ale regimului comunist şi ale altor experienţe traumatizante. Amintiri devenite de-a lungul vieţii cicatrici întipărite adânc într-un suflet blând dar înăsprit de vreme. Dialogul Bunicii cu un Saşa pe jumătate adormit de la jumătatea piesei devine astfel un monolog sfâşietor. Toate apăsările acesteia sar precum săgeţi aţintite direct spre inima spectatorului. Fiecare replică este mai dureroasă decât cealaltă, fiecare cuvânt rostit cară cu sine o tristeţe de o asemenea sinceritate încât nu poţi rămâne simplu spectator. Începi să îi simţi suferinţa, participi emoţional la spectacolul îndurerat din faţa ta. Cu fiecare replică îmi muşcam buza mai tare şi strângeam din dinţi să nu bufnesc în plâns. Cred că dacă aş fi fost singur în sală aş fi plâns ca un copil.
Cu “Îngropaţi-mă pe după plintă” cred că am aflat ce înseamnă teatrul adevărat. O poveste realistă, simplă, undeva departe de grandoarea pieselor de la Naţional, dar de zeci de ori mai puternică şi mai pătrunzătoare. Nu cred că am mai fost la o piesă care să reuşească să mă sensibilizeze aşa. Regia semnată de Yuri Kordonsky dă încă o dată dovadă de geniul teatral cu care ne-a obişnuit până acum, iar scenografia este şi ea impecabilă, reuşind să creeze o atmosferă atât de dinamică şi de diferită, folosindu-se doar de aceleaşi piese de decor prezente încă de la începutul piesei pe scenă. Însă adevărata valoare a piesei este dată de jocul actoricesc de excepție, de modul în care Marian Râlea și Mariana Mihuț reușesc să construiască niște personaje cu care poți simpatiza şi relaţiona, cărora le simți trăirile absorbindu-le fiecare replică, personaje care reușesc să depășească realismul sobru al poveștii și să-l transforme într-un adevărat spectacol despre viață și condiția umană.
_____________________________________
dramatizarea de Yuri Kordonsky după romanul omonim de Pavel Sanaev
traducerea Maşa Dinescu
distribuția: Marian Râlea, Mariana Mihuț, Claudiu Stănescu, Andreea Bibiri
Pentru majoritatea, Facebook este locul unde văd ce poze şi-a mai pus Xulescu, pe unde a mai umblat Gigescu, sau ce statusuri spirtitualo-filozofic-vomitive şi-a mai pus Eusebiu. Este un spaţiu pe care atunci când intră, îi scuteşte de accesarea altor site-uri, pentru că au totul la îndemână. Ce ţi-ai mai putea dori atunci când ai într-un singur loc un News Feed plin de video-uri cu pisici sau alte pui de orătănii care strănută, râgâie şi se băs, eternele şi aceleaşi videoclipuri Kings of Leon şi Cat Empire postate săptămânal, sau enervantele zeci de invitaţii la evenimente care oricum nu te interesează.
Astea sunt chestii pentru muritorii de rând. Pentru companii, organizaţii, pentru oamenii ăi dăştepţi care ştie să facă banu, Facebook este mai mult de-atât. Este un instrument inovativ de promovare, de atingere a unui număr foarte mare de utilizatori, de a te face remarcat în moduri cât mai originale. Vezi câteva exemple aici http://www.facebook-studio.com/. Acum, bineînţeles, există oameni care vor să depună bani, efort, interes şi pasiune şi vor să facă ceva mişto, şi mai există şi cei care vor să facă ceva mediocru, repede şi ieftin. Sunt cei care vor să se promoveze făcând o campanie inedită, şi sunt cei care fac arhi-banalul concurs cu Like-uri. Sau cine ştie, poate lor li se pare o idee extraordinară. Poate că acum vreo 3 ani, era o idee tare.
Concursurile astea de genul scrie un status care să includă numele companiei noastre sau fă-ţi o poză cu produsul nostru şi care strânge cele mai multe Like-uri câştigă au devenit o mizerie răsuflată. Hai să zic, sunt ok şi merg pentru SRL-urile alea mici sau pentru grupuri care încă sunt la început. Dar în calitate de companie mare, cu un oarecare renume, e destul de penibil să te pretezi la aşa ceva. Regulamentul este mereu acelaşi. O bagă mereu p-aia cu poza cea mai creativă, originală, inedită, extraorgasmică, va câştiga. Hai să fim serioşi, ştie toată lumea că asta e o lăbăreală ieftină. Câştigă ăla care dă dovadă de creativitate în crearea de cât mai multe conturi sau de perseverenţa cu care se milogeşte pe la toţi prietenii. “Dă şi mie un like” a devenit echivalentul online al lui “Dă şi mie un ban”. “Dă şi mie un Like, trăiască In a Relationshipu’ tău, creştea-ţi-ar levelu’ la Mafia Wars, dar-ar peste tine toate Friend Request-urile de pe net, fie-ţi pozele Like-uite şi toate post-urile share-uite!”
Ce-i drept, par concursurile astea un fleac, dar nu orice minte este suficient de dibace pentru a le câştiga. Mai ales pe alea de genul fă-ţi o poză cât mai tare cu produsul nostru. Pe lângă mulţi alţi nefericiţi, a avut şi Durex România un concurs d-ăsta. Vă daţi seama ce chestii groteşti au apărut. M-am uitat şi eu de curiozitate. M-am simţit de parcă m-am întors în timp, pe vremea Hi5-ului şi a pozelor cu tipe în chiloţi rupţi în cur, pozând lângă sobă sau vreun veceu murdar.
Un alt lucru bun la concursurile astea este că totuşi oferă unor oameni o activitate. Un scop în viaţă. Un motiv de a te trezi plin de entuziasm dimineaţa. Specimenele alea de persoane care nu au altceva mai bun de făcut decât să se bage cu japca în seamă pe toate Wall-urile cu milogelile şi cu cerşitul lor patetic. “Dai şi mie un Like, bossică?” Nu, dar îţi dau cu mare drag Ignore şi Remove Friend. Ăştia sunt echivalentul tineresc al babetelor cărora nu le-a mai rămas nicio bucurie în viaţă decât să decupeze taloane, cupoane, să participe la toate concursurile idioate de prin ziare, să sune la toate vrăjelile de concursuri la TV şi să moară de infarct când le vine factura la telefon.
Astea sunt concursurile din ziua de azi. Da, mai există şi câteva excepţii, dar care nu înţeleg de ce se pretează tot la mecanismul ăsta tendenţios. Dar majoritatea sunt concursuri care nu încurajează nimic. E o metodă ieftină şi rapidă de a pune toţi retarzii să-ţi facă reclamă pe gratis. Îmi aduce aminte de bronzaţii ăia natural care se plimbau pe plajă când eram mic şi mergeam la mare. Mergeau şi strigau “Lume, lume lăsaţi copilu’ să facă poză cu maimuţa!”. Aşa sunt şi aşa-zişii participanţi la pseudo-concursurile astea. Doar că ei nu sunt copiii, ci produsul este. Ei sunt maimuţa.
